Razvan Vischi

Blogger

Sunt un scriitor care vrea sa se dezvaluie prin intermediul internetului. Am publicat proza poetica pe cateva situri si acum o sa public si aici.

Contactați-mă

Scrieți-mi sau urmăriți-mă online

Aveți întrebări despre lucrările mele sau ați vrea să citiți despre ceva anume? Nu vă sfiiți să-mi lăsați un comentariu, să vă spuneți părerea sau doar să spuneți ”salut”. Ma puteti gasi aici: razvanvischi@gmail.com 

"Fragmente de creier":

Am să scriu o poveste pentru copii. Copiii merită tot ce e mai bun. Unde să înceapă povestea? Pe o planetă frumoasă, luminată de o stea frumoasă. Care e numele stelei? Numele stelei e Soarele. Povestea se va numi Copiii Soarelui. A fost odată, demult de tot, o întunecime mare. Era un întuneric uriaș. Nu existau ochi care să vadă prin acea întunecime. Nu exista picior care să o străbată. Nu exista mână care să o pipăie. Nu exista inimă care să bată pentru ea. Era doar întuneric. Copii nu existau, oameni mari nu existau. Înăuntrul întunericului era doar o minte. O minte care gândea. Gândea la lucruri şi fapte viitoare. Fapte şi lucruri trecute au fost. Dorea oare mintea să repete ceea ce a fost? Sau dorea ceva cu totul şi cu totul nou. Asta doar mintea putea şti. Mintea era universul întunecat. Mintea era viitorul Cosmos. Aşa începe totul. De la un act de gândire, de la un act de amintire. Mintea dormea uneori, îşi amintea alteori, mintea trăia. Se simţea bine. În interiorul ei bucăţi întregi erau goale de conţinut. Erau vide. Alte bucăţi erau pline cu ceva. Era materie. Erau atomi care se mişcau. Era mişcarea. Aşa gândea mintea, mişcând părti din interiorul ei. Atunci când atomii, materia nu se mişcau, mintea dormea. Somnul era dulce, era liniştitor. Mintea visa atunci când dormea. Avea vise frumoase. Dar oare visele nu sunt tot mişcare? De unde veneau visele minţii? Să fi venit oare din alt Univers? De la o altă minte? Oare atunci când mintea dormea, o altă minte, de altundeva, încerca să intre în legătură cu ea? Mintea noastră hotărî să se gândească la asta. Puse atomii în mişcare. Analiză visele frumoase pe care le avea atunci când dormea. Visele erau atât de dulci... Dar ce este dulcele? Visele erau atât de bine mirositoare... Dar ce este mirosul? Visele se puteau pipăi, erau moi... Dar ce este pipăitul? Mintea se gândi atunci la o faptă, la o actiune prin care să afle ce sunt gustul,mirosul, pipăitul. Visele îndemnau la acţiune. Visele veneau de altundeva şi îndemnau la acţiune. Erau unele vise în care fiinţe ciudate, înaripate, zburau. Zburau peste locuri necunoscute. Vise cu aripi. În întunecime. Fiinţe uşoare zburând. Dar ce este uşurătatea şi greutatea? Lasă-mă să te iubesc, spunea vocea. Dar ce este o Voce? Cum auzea mintea vocea? Ce este auzul? Mintea gândea astfel la toate informaţiile pe care le primea de la cealaltă minte, de la celălalt univers. Se gândea la imagini. Traducea totul în imagini. Imaginile erau vise. Visele erau imagini în mişcare. Mintea primea imagini în mişcare de la cealaltă minte, de la celălalt univers. O minte, două minţi. Număr. Cosmosul şi universul sunt totuna? Ce este Cosmosul? Un univers ordonat? Mintea formă astfel gândirea. Întrebându-se şi dându-şi răspunsuri singură. Întrebându-se în legătură cu sine şi cu cealaltă minte. Forma în interiorul ei gânduri. Gânduri informaţii. Gânduri cuvinte. Era atât de plăcut pentru minte. Era raţiune. Mintea-Raţiune. Şi deodată izbucni lumina. Lumina cunoaşterii. Mintea-Raţiune se cunoştea pe sine.Îşi dădea seama de propria existenţă. Încep să mă cunosc pe mine, acesta va fi scopul vieţii mele. Încerc să cunosc şi scopul celeilalte minţi, acesta va fi scopul vieţii mele de asemenea. Gândesc deci exist. Existenţa e plăcută, viaţa e plăcută. Izbucni o altă lumină. Viaţa e reală. Visul e imaginar. Mintea hotărî să dea nume. Nume pentru lumini. Şi atunci un nume se născu. Stele. Focuri uriaşe izvorâte din cunoaşterea celor două minţi. Din dragostea lor. Stelele ardeau. Dădeau lumină. Şi atunci mintea gândi: Lumină, mai multă Lumină! Izbucniră stele. În necuprinsul întunecos se făcea lumină. Dură ceva timp până se întâmplă asta. Era Timpul. Izbucni Timpul. Cele două minţi colaborau excelent. Din Vis şi din Raţiune se născură toate. Stelele sunt astfel copiii Raţiunii şi ai visului. Ai celor două universuri.Au fost atomi mişcându-se între părţile aceluiaşi univers şi atomi mişcându-se între universuri. Astfel se născu viaţa. Stelele erau copiii celor două universuri. Încet dar sigur, izbucnea Realitatea. Să cunoaştem realitatea, deci. Stelele într-o reţea imensă. Fiecare stea o singularitate. Un mic copil al Universului. Copil, adolescent, matur, bătrân. Creator de copii la rândul său. Planetele sunt copiii stelelor. Vârtejuri de materie, vârtejuri de atomi închegându-se în jurul uriaşei sfere de foc. Rotindu-se încet, apoi repede, materie grea, materie uşoară, împreună. Sfera de foc, sfera stea rotindu-se în jurul ei însăşi, trimţând lumină. Spre propriii ei copii, născuţi în timp şi în spaţiu. În spaţiu-timpul întunecos au fost create stele şi planete. Stelele sunt astfel copiii celor două minţi, mintea raţională şi mintea vis. Şi fiecare stea cu propriii ei copii rotindu-se în jurul ei. Hai să fim împreună, gândiră stelele, hai să ne rotim împreună, să dansăm împreună. Hai să formăm galaxii. Se rotiră împreună în grămezi uriaşe de miliarde şi mii de miliarde de stele. Erau împreună şi asta era bine. Nu mai erau singure. Raze de lumină ajungeau de la una la cealaltă. O reţea de lumină. În jurul fiecărei galaxii persista întunericul. Lumina în contrast cu întunericul. Lumina alb-roşie-albastră-verde, lumina pâlpâind, lumina văzută, întunericul negru, nevăzut. Lumina materie, întunericul vid. Lumina ca formă a cunoaşterii, lumina alungând întunericul. Particule de lumină, atomi de lumină plimbându-se prin spaţiu cu viteză. Viteza luminii. Viteza cunoaşterii între stele. Lumina stelei luminează planeta copil. Şi atunci materia se transformă şi ceea ce este neviu prinde viaţă. Atomi închegându-se în plante şi animale.Verdele plantei absorbind lumina, transformând-o, ochiul animalului văzând lumea copil a stelei, cunoscând-o. Văzând, auzind, mirosind, pipăind, simţind. Multiplicându-se. Sabilind relaţii între ele. Hrănindu-se, luptându-se, iubindu-se. Formând societăţi, grupuri. Aşa cum stelele dansează şi se rotesc în grupuri, aşa plantele sau animalele se rotesc şi dansează în grupuri. Există o evoluţie pe parcursul vieţii. Există o copilărie, o adolescenţă, o maturitate, o senectute. Întâi a fost un atom, apoi un grup de atomi, o celulă, un ou, un pui, o pasăre. Întâi a fost un atom, un grup de atomi, o sămânţă, o plantă. Totul izvorăşte din gândire şi din vis. Din lumină şi din acţiune. Totul pentru ca mintea-fiinţă să se cunoască pe sine.

Zborul

Ajunseserăm în vârful turnului, oraşul se vedea mic la picioarele noastre, şi un alb murdar, ultima zăpadă căzută acum o săptămână, acoperea totul. Turnul cu pricina nu era un turn de fildeş. Era tot ce mai rămăsese dintr-o biserică medievală care se fãcuse scrum acum câteva veacuri. Doar turnul mai supravieţuise incendiului şi mă bucuram pentru el şi nu mã întristam pentru biserica întoarsă în pământ, pentru că asta e menirea bisericilor, să dispară de pe faţa pământului şi această biserică îşi urmase menirea, de fapt bisericile îmi sunt indiferente.

Zăpada scârţâise sub paşii noştri, uşa masivă din lemn scârţâise atunci când am intrat în turn şi scara spiralată scârţâise în timp ce tălpile noastre călcau apăsat fiecare treaptă, stârnind praful şi porumbeii din turn. Dar acum eram chiar în vârf şi priveam printre creneluri şi mă gândeam că a venit clipa pe care o aşteptam de-atâta timp, că voi putea să zbor în sfârşit. Că voi putea să zbor, în sfârşit, la asta mă gândeam în timp ce ea îmi spunea cuvinte despre Icar şi ce a păţit el zburând şi eu mă gândeam că Icar a fost un prost dacă a păţit ce a păţit, dar ea mă tot privea în ochi şi-mi spunea cuvinte despre turnul medieval pe care-l compara cu turnul babilonienilor şi eu mă gândeam că babilonienii erau nişte proşti, atât de multe cuvinte ieşeau din gura ei cu buze roşii, cărnoase, spunând: mai bine hai să construim împreună un turn până la cer din care o să poţi învăţa să zbori şi chiar o să zbor şi eu împreună cu tine, căci dacă o sã fim doi, atunci şi zborul se va înjumătăţi şi vom zbura fiecare doar câte o jumătate de zbor şi eu mă gândeam că eu vreau un zbor întreg numai pentru mine şi-mi spunea cuvinte cu ochii ei mari şi verzi: atunci o să-ţi construiesc un labirint, cel mai frumos labirint, cu mâinile mele am să ţi-l construiesc şi mi-a arătat mâinile ei, pe care le sărutasem de atâtea ori, pe care le încălzisem cu suflarea mea de-atâtea ori şi în spatele cărora se ascunsese de-atâtea ori ca să plângă, o să fie cel mai labirint dintre labirinturi şi eu o să mă ascund în el şi tu o să mă cauţi până o să mă găseşti, o să mă cauţi, nu-i aşa? şi eu mă gândeam că de-ar fi să caut pe cineva într-un labirint am să mă caut pe mine, nu pe ea, pe mine am să mă caut şi când am vãzut lacrimile din ochii ei şi când am ascultat tremurul glasului ei spunând cuvintele mai stai, atunci am zburat peste creneluri, căzând spre pământ, rotindu-mă în aer, n-am mai văzut-o în vârful turnului, dispăruse, rotindu-mă spre pãmânt, ea stătea la poalele turnului şi mă aştepta, cu buzele ei cărnoase şi roşii zâmbind privindu-mă cu ochii ei mari şi verzi şi tăindu-mi aripile cu coasa ei mare şi lucioasã.

Umbra

Acolo, pe buza prăpastiei, liniştea era mai gri decât cerul şi auzeai ticăitul ceasului solar, fiecare mişcare a umbrei îţi bubuia în timpane, hrănindu-ţi ura, ajutând-o să supravieţuiască. Ea, de partea cealaltă, dincolo de abis, cu mantia cea albă fluturând în vânt, ea nemişcată cu braţele întinse, ea rotindu-se de cealaltã parte, dansând în ritmuri pe care tu nu le auzi, ea îmbrăţişându-se, îngenunchiind, ea implorând către cerul mai gri decât liniştea, ea mângâind pământul, stânca, ea abandonând mişcarea, dormind, ea visând. Tu, de partea cealaltă a abisului, cu mantia cea neagră fluturând în vânt, privind-o pe ea visând, hrănindu-ţi ura cu zgomotele ceasului solar, umbra lui Yggdrasill scrâşnind prin nisip, printre pietre şi cenuşă, revenind de unde a plecat, rotindu-se în jurul arborelui... fără sfârşit această mişcare, tu abandonând mişcarea, dormind, tu visând. Ea deschide ochii spre tine, mirată, îşi reia ritualul dinainte de vis, apoi strigă spre tine, dar sunetele cad spre prăpastie, rãmâne nemişcată un timp, cu faţa ascunsă între palme, plânge şi lacrimile îi strălucesc printre degete. Ea îşi lasă mâinile să cadă, ea îşi dezbracă de mâini faţa, zâmbind începe să danseze dansul de lumină, pentru tine, pentru ca tu să înţelegi, o dată, şi încă o dată pentru ea, şi tu înţelegi. Apoi vă luaţi avânt şi săriţi amândoi spre prăpastie, atingerea mâinilor în aer, prăbuşiţi-vă împreună, mângâieri grăbite, caută-i trupul cât mai ai timp, priviţi-vă în ochi şi căutaţi-vă şi găsiţi-vă, muşcă-i buzele cu buzele tale împreună alunecând, căzând, mirosul de înger al pielii ei, şoaptele lui întretăiate de vânt, ea îl aude acum, ea tremură şi înţelege prea târziu, ea se zdrobeşte de pietre fără suflet. Tu deschizi ochii şi priveşti dincolo de abis, unde e ea? te întrebi, în visul tău vă prăbuşeaţi împreună, ea a dansat pentru tine dansul de lumină ca să înţelegi şi tu ai înţeles, iar apoi v-aţi prăbuşit împreună. În jurul tău izbucnesc condori uriaşi, ei sparg liniştea mai gri decât cerul şi planează spre fundul prăpastiei, îi urmăreşti cu privirea şi-i vezi smulgând carnea din trupul ei zdrobit, sfâşiat, şi-i vezi luptându-se pentru ochii ei, pentru inima ei, scobind spre viscere cu ghearele, cu pliscurile însângerate, apoi luându-şi zborul croncănind, stârnind ecouri, lăsând în urmă o mantie albă de înger. Tu te întorci în amurg, dar nu e amurgul tău, e al lor, apoi, cu toată ura hrănită cu zgomotele ceasului solar aprinzi arborele, îi dai foc lui Yggdrasill strigând spre cerul mai gri decât liniştea cuvintele dansului de luminã. Carnea ta, carnea ei, carnea condorilor. Cenuşa arborelui, cenuşa zeilor, cenuşa umbrelor.

Monstrul

Stãteam la o ceaşcă de cafea, vorbeam discuţii şi ţigările fumegau între degete îngălbenite, prefăcându-se în scrum. Şi-apoi cineva a strigat, privindu-mă în ochi: Tu nu eşti un monstru! Ochii ăia, zâmbetul ăla, gesturile alea şi vorbele lui, toate spuneau împreună Tu nu eşti un monstru. Nimeni nu-i ceruse părerea, nimeni nu dorea să ştie. Era pe lângă subiect. Dacă nu rostea cuvintele astea, dacă nu le-ar fi rostit, vă rog să mă credeţi că nu s-ar fi întâmplat nimic. Credeţi-mă că întâlnirea banală ar fi continuat şi vorbele banale ar fi curs la fel ca până atunci între noi fără să însemne nimic, fără să justifice nimic, nimic, absolut nimic. Dar ele au fost rostite, au izbucnit fără preambul, întrerupând cântecul sirenelor ca o incantaţie, ca o parolă. Şi-am fost nevoit să le răspund tuturor, privindu-i pe rând în ochi: Într-adevăr, nu sunt un monstru, strivindu-mi ţigara de palma mea stângă şi zgâriind tăblia mesei cu cele şaptesprezece gheare, Ai dreptate, i-am zis, nu sunt un monstru, muşcându-l de beregată şi plăcându-mi sângele lui cald, Unde plecaţi?! am urlat spărgându-le timpanele, eu nu sunt un monstru, erau panicaţi şi vreo doi dintre ei nu-şi mai putuseră controla sfincterele, duhnea acolo ca în iad, mirosul fricii, feţele lor crispate de spaimă, cu ochii bulbucaţi, urlând cu toţii la unison, am mai ucis câţiva, i-am strâns de gât, le-am sfãrâmat coşul pieptului, mi-a plãcut să le arăt celorlalţi inima unuia dintre ei încă palpitând în ghearele mele, şoptindu-le fiecăruia în parte: Nu sunt un monstru, apoi m-am eliberat de haine, cusăturile pocniseră oricum şi cele trei perechi de mâini au smuls fiecare câte o parte din masca ce o purtasem, acum puteam să văd cu toţi cei cinci ochi şi să muşc şi cu mandibulele laterale, vorbeam mai greu acum dar totuşi am grohăit: Într-adevăr, nu sunt un monstru. În jurul meu nici o mişcare, inimile lor încetaseră să mai bată şi cadavrele ciopârţite zăceau în grămezi informe de maţe, vomă, viscere şi sânge. Nu mai era nimeni care să-mi asculte ruga, doream să mă audă cineva. Nu sunt un monstru, i-aş fi zis. Nu sunt un monstru, l-aş fi implorat. M-am ghemuit lângă masă, lăsând lacrimile de atâta timp înăbuşite să-mi curgă printre riduri. Plângeam: Nu sunt un monstru.

Cealalta geneza

La început, omul era gol şi pe dinafară şi pe dinăuntru. Şi a venit femeia lui şi i-a spus: Tu eşti gol şi pe dinafară şi pe dinăuntru. Şi atunci el s-a privit pe sine şi a văzut că femeia lui avea dreptate. Şi a întrebat-o pe femeie, care şi ea era goală şi pe dinafară şi pe dinăuntru, de ce ne-a făcut aşa Dumnezeu. Şi femeia a spus: nu ştiu şi dacă aş şti nu ţi-aş spune. Şi a mai întrebat-o pe femeie: ce să fac în legătură cu toate acestea. Şi atunci femeia a dat acelaşi răspuns. Şi omul a plecat pe drumul care era în faţa lui. Şi a văzut la marginea drumului un lucru ascuţit pe care l-a ridicat şi pe care l-a privit cu uimire. Apoi a lipit lucrul ascuţit de carnea gâtului său şi a tăiat în ea, lăsând sângele să curgă. Şi sângele lui a curs pe corpul lui, acoperindu-l cu o mantie roşie şi omul nu a mai fost gol pe dinafară. A fost îmbrăcat cu mantia roşie a sângelui său. Mantia flutura în vânt în timp ce el păşea pe drumul din faţa lui. A mers aşa mult timp, până ce luna s-a fãcut albă şi apoi albastră, intrând înapoi în cer. Şi atunci a văzut venind spre el un nebun. Şi nebunul s-a oprit în faţa lui şi i-a zis: Te cunosc, omule, tu eşti omul gol şi pe dinafară şi pe dinãuntru. Dar acum văd că pe dinafară te-ai acoperit cu mantia sângelui tău. Şi omul a zis: Ai dreptate, nebunule. Acum umblu pe drumul din faţa mea şi vreau să ajung la locul unde nu voi mai fi gol pe dinăuntru. Şi nebunul i-a răspuns: Tu nu ai nevoie de un loc unde să ajungi ca să nu mai fi gol pe dinăuntru. Eu am fost trimis la tine ca să îţi spun ceea ce ai auzit şi ceea ce vei auzi. Tu ai nevoie de un lucru, pe care eu ţi l-am adus. Şi omul a întrebat: Cine te-a trimis la mine şi care este lucrul pe care mi l-ai adus. Şi a primit răspunsul pe care îl aştepta: M-a trimis demonul care şi-a fãcut casă din trupul meu. Despre el, oamenii ştiu cã nu a vrut să mă părăsească atunci când fiul omului l-a chemat la el. Şi a mai spus nebunul: Primeşte lucrul pe care am fost trimis să ţi-l aduc. Şi s-a apropiat de om şi i-a dat mantia sângelui la o parte. Apoi i-a sfâşiat cu mâinile carnea pieptului şi omul nu a zis nimic, ci doar a privit la ceea ce făcea nebunul. Apoi, nebunul cu mâinile lui şi-a sfâşiat propria carne a pieptului şi abia atunci omul a zbierat de durere. Şi durerea lui a fost şi mai mare când nebunul şi-a smuls inima din piept şi a pus-o în pieptul omului. Apoi nebunul a spus: Iată lucrul pe care am fost trimis să ţi-l aduc. Acum tu nu mai eşti gol pe dinăuntru, ci inima mea şi-a fãcut loc în pieptul tău. Şi a închis carnea pieptului peste inima pe care i-o dăruise omului, apoi a lăsat mantia sângelui să îl acopere. Şi, cu pieptul deschis ca o carte, a plecat de unde venise. Şi omul nu a mai fost gol pe dinafară şi pe dinĂuntru. Ci era îmbrãcat cu mantia sângelui său şi inima nebunului bătea în pieptul său. Omul încă urla de durere, căci inima nebunului îl umplea de gânduri...