Lupul de stepa

Stăteam în genunchi pe coji de nucă

Într-un colţ uitat de lume

Acolo unde mă lepădase Domnul cândva

Şi strigam spre ceruri:

Ia- mă, Doamne, la tine, că nu mai pot.

Ce linişte...

Iar apoi strigam din nou:

Fă-mă, Doamne, lup, să muşc beregata căprioarei

Sau fă-mă căprioară, să pasc iarba verde de primăvară

Sau fă-mă iarbă, să mă foşnească vântul

Sau fă-mă pământ, să tac.

I-am auzit glasul răbufnind în mine:

Dar tu, tu ce ai fãcut, ca să meriţi să vii la mine?!

M-am rugat, Doamne!

Nu e de ajuns.

Ţi-am îndeplinit toate poruncile, Doamne!

Nu e de ajuns.

Trăiesc, Doamne!

Nu e de ajuns!!!

Şi-atunci am spart oglinda.

Un lup de stepă îmi rânjea multiplicat în zeci de cioburi.

Frunză verde de departe.

Eu am un suflet de rezervă. Pe care îl folosesc pe timp de furtună.

Cu toţii aveţi câte două suflete. Privesc în jur şi le văd. Feţe cu două suflete. Măşti cu suflete gemene. Sau poate doar frate şi soră. Poate că sunt nişte fraţi şi surori incestuoşi. Sufletele. Câte două în fiecare trup. În spatele măştilor sunt feţe. Adevăratele feţe. În spatele sufletelor de rezervă sunt sufletele. Cele adevărate. Ei îşi imaginează că oamenii sunt măştile şi sufletele de rezervă adiacente. Atât îşi pot ei imagina. Atât văd ei. Dacă ar exista cineva care să poată face deosebirea, ar avea o surpriză imensă...

Îl văd, vine spre mine, masca i se destinde într-un zâmbet. Ştiu ce am de fãcut. Masca mea devine oglinda celei din faţă. Acelaşi zâmbet, aceeaşi expresie de salut, politeţe, interes. Mâna virtuală cuprinde masca şi i-o smulge. Un chip gol, unde îi e faţa? Moartea metaforă cuprinde sufletul de rezervă şi i-l smulge. E gol, unde îi e sufletul? Un vid cu mască, asta era, asta este încă. În jurul meu, măşti, camuflând viduri, scriu poezii.

Oamenii continuă să zâmbească. Le e foame şi sete. Mănâncă şi beau. Fac dragoste. Bărbaţii merg la război, femeile nasc şi îşi cresc copiii. Miliarde de oameni însufleţiţi. O mulţime de viduri mascate.

Aştept. Aştept să-mi vină gândurile. Am deschis toate canalele de comunicaţie, sunt un receptor ce palpită, un radar şi de-acum tot ce am de fãcut este să aştept. Aşa gândeam eu. Gândeam despre gândire aşa cum unii scriu romane despre cum se scrie un roman. Mă îndoiesc, cuget, exist, Dumnezeu există. Aveam fantezii despre imaginaţie. În visurile mele visam visuri. Şi când a apărut, totul s-a surpat. Într-o clipă, brusc. Tot sistemul de valori, toată arhitectura realizată cu atâta migală într-un timp atât de îndelungat. Apoi am gândit, de fapt urmãtoarele cuvinte mi-au apărut clar şi distinct în minte:Instantaneu izbucneau zorile sferei. Întuneric, mai mult întuneric. Sânge din inimă să sorb cu poftă. Setea să-mi curme, paşi fãrã urme. Foame de puncte, foame de linii. Strigă şi urlă şi zbiară şi geme. Lasă flăcările să dea formă focului, clepsidra să dea substanţă timpului. Muşcă şi sfâşie, sfărâmă, înghite. Smulge-le masca, picură ceara, pune-ţi pecetea. Limba ta, cuvintele tale - limită, margini. Niciodată, nimeni, nicăieri. Profetul deşertului, vocea pustiului. Piei, ispită! Rană, răneşte-mă, rană, vesteşte-mă, rană, doreşte-mă! Muzica, fără ritm, fără melodie. Muzica fără sunete. Dansul nemişcat. Tăcere.