Aveam 20 de ani

Aveam douăzeci de ani şi într-o zi m-am sinucis. În seara aceea de noiembrie, mi-a bătut în geam şi eu i-am deschis, fără să bănuiesc ce s-ar putea întâmpla. Urmarea gestului meu (aroape involuntar) a fost catastrofală. Primăvara mi-a pătruns în cameră, readucând la viaţă afişele de pe pereţi şi făcând să înflorească puţinele cărţi din bibliotecã. Doamne, ce m-am mai speriat, nici dacă răsfoiam vreo scriitură de-a Sandrei Brown nu mă speriam atât de tare. Da' ce dracu' scriu eu aici , leg cuvintele cu vârful ăsta de creion şi sper să iasă ceva mai diferit decât data trecută? De ce? Pe cine încerc eu să păcălesc? Adevãrul e că ceea ce e definit în dicţionar prin inspiraţie mă sufocă acum prin absenţă. Şi nu mai ştiu la ce porţi să mai bat, ce sfori să mai trag, ce butoane să mai apăs. Ce devin? Ce de vin!!! Eu sunt acela care scrie scrisori şi uită sã le trimită sau naufragiatul care a aruncat sticla cu mesajul în valurile creierelor de saurieni? Încotro am pornit atunci când am pornit dacã am pornit? Acuma plec. Revin mai târziu.

Acestea sunt nişte fragmente de creier, idei ce se zbat una din alta, ce dau din coate independent sau în comunităţi restrânse, ca sã iasă la suprafaţă sau, dimpotrivă, să se scufunde în abisurile inconştientului. Asemeni vulturilor pleşuvi, asemeni cârdurilor (sau bancurilor) de heringi conservaţi. Aici dezbat maxima prima a lui Socrate, aici îmi fac autocritica în spaţiul destinat pentru curriculum vitae, aici îmi dau demisia, invocând ca motiv noncombatul alternativ demitizant.