Dincolo de marginea catastrofei

Dincolo de marginea catastrofei, corbi întunecaţi valsează fără greţuri. Şi liniştea pe care o măsluiesc, înfloreşte în ciuperci atomice. La Hiroşima, oamenii au devenit pete întunecate pe pereţi sfãrâmaţi. Picturi rupestre în peştera de ei creată. Neuronii solitari s-au dispersat formând un alt creier, un creier imens, cât tot universul. Tot ceea ce oamenii numesc cosmos este haos, fără nici un dubiu. Să preamărim haosul din noi şi din afara noastră, să-i închinăm ode şi imnuri, să depunem jerbe de alge şi să ne jertfim copiii la poalele templului zeului Haos.

Greşim cu toţii, fiecare pas înainte e o greşeală, fiecare pas înapoi e greşit, la stânga, la dreapta, în sus şi în jos, drumurile sunt blocate de baricadele raţiunii. Niciodată nu va mai fi la fel ca înainte. La noapte va fi lună plinã. Am să plantez un lămâi în grădina Ghetsimani.