Materie transformata

A fost un timp când nemuream împreună, în oaze de carne ne întâlneam şi de-acolo uneori zburam atât de departe, iar alteori săpam atât de adânc. Când părăseam locul dintre cer şi pământ, sângele meu era sângele tău şi nu mai aveam gânduri să construiesc idoli casanţi şi doar paşii mei stăruiau preţ de o clipă a clipei pe nisipul deşertului. Mi-am risipit astfel o mulţime de urme, o mulţime de umbre, dar nu regret nimic. Din timp în timp chiar mă întorc acolo, în haos şi-mi place să cânt despre tine, să invoc zeii mincinoşi şi să-ţi privesc fotografia înrămată ciugulită de corbi. Apoi revin şi-i privesc pe toţi cu scârbă, atâta materie în jurul meu, mişcându-se, transformându-se, palpitând, existând. Cred că atât doream să îţi spun, că a fost un timp când nemuream împreună. Şi sângele tău era sângele meu. Ajunge. Prostii.

Ar trebui să pun ghilimele uneori. Dar nu-mi mai amintesc unde. Ştiu că ar trebui să pun ghilimele, o simt. Cât mai multe ghilimele. Propoziţii întregi între ghilimele. Doamne, cât sunt de uituc. Ce multe ghilimele aş mai pune dacă... Ce frumos cuvânt- "ghilimele". Am pus ghilimelele între ghilimele ca să se ştie o dată pentru totdeauna că e benefic să folosim ghilimelele, că nu e posibil să le lăsăm de izbelişte. Să ciocnim, deci, pentru ghilimele. Hai sictir!