Aveam douăzeci de ani şi într-o zi m-am sinucis. În seara aceea de noiembrie, mi-a bătut în geam şi eu i-am deschis, fără să bănuiesc ce s-ar putea întâmpla. Urmarea gestului meu (aroape involuntar) a fost catastrofală. Primăvara mi-a pătruns în cameră, readucând la viaţă afişele de pe pereţi şi făcând să înflorească puţinele cărţi din bibliotecã....
Dincolo de marginea catastrofei, corbi întunecaţi valsează fără greţuri. Şi liniştea pe care o măsluiesc, înfloreşte în ciuperci atomice. La Hiroşima, oamenii au devenit pete întunecate pe pereţi sfãrâmaţi. Picturi rupestre în peştera de ei creată. Neuronii solitari s-au dispersat formând un alt creier, un creier imens, cât tot universul. Tot ceea...
Acum stai aici ca un dobitoc, ţii pixul în mâna dreaptă şi chinui coala albă de hârtie. Ce dracu' se întâmplă, doctore? Creierul tău gelatinos nu mai poate răbda povara ideilor şi de aia le vomiţi aici?! Ţii neapărat să rămână eternităţii o bucată din tine? Dar ştim cu toţii că nu există eternitate, că ei au scornit noţiunea asta...